Ho perso il conto del tempo che siamo stati nascosti qui, tra gli scarti di fieno puzzolente e tanfo di umanità sporca e spaventata. E’ da poco passato Natale e l’abbiamo passato in questa stalla, insieme ai compaesani affamati, tremanti di freddo e paura. Quasi come Gesù Bambino, solo che almeno lui aveva un bue e un asinello che lo scaldavano con l’alito. Noi manco quelli. Gli asini se li sono portati via i militari, per trasportare il trasportabile, anche il corredo di mamma; i buoi … non ci vuole molto per capire che fine hanno fatto, già da tempo, anche i più tosti da masticare.
Al buio crepato dal fioco chiarore mattutino, accucciata alla mia schiena per scongiurare il gelo, mia sorella Teresina mormora «Checchina … sei sveglia?» Sussurra, come siamo ormai abituate a fare, per renderci il più trasparenti possibile, ragazze ombra che si fanno forza solo per proteggere una madre vedova e tre fratelli più piccoli, anche se non sono sicura di quale protezione potremmo mai offrire.
«Si, sono sveglia, ma taci o svegli tutti e incominciano con le lagne per la fame e chi li sente … ».
«Hai ragione, ma c’è qualcosa che non va … non riesco a capire … ».
«Teresì, c’è la guerra, cosa vuoi di più?»
«Ma no, ascolta bene … »
Tendo le orecchie. Nella penombra scorgo le sagome dei poveracci che hanno perso tutto in pochi mesi, traditi da re e ragion di stato. Sento solo il respiro angosciato di chi copre la testa con le braccia in un gesto istintivo, per allontanare quell’incubo che è la nostra quotidiana realtà: colpi di cannone che rimbombano, mitragliatrici che sferragliano, bombe che ululano, carri armati che fanno tremare la terra prima che li si vedano arrivare.
E ascoltando bene, mi rendo conto che la guerra tace. | Am pierdut noţiunea timpului de când stăm ascunşi aici, printre resturi de fân urât mirositor şi duhoare de oameni murdari şi înspăimântaţi. A trecut de puţin timp Crăciunul şi l-am petrecut în acest grajd, alături de consăteni înfometaţi, tremurând de frig şi de frică. Aproape ca şi copilaşul Isus, dar el cel puţin avea un bou şi un măgăruş care îl încălzeau cu răsuflarea lor. Noi - nici măcar atât. Măgarii au fost luaţi de către soldaţi, pentru a căra tot ceea ce putea fi transportat, până şi trusoul mamei; boii...nu este greu de înţeles care le-a fost sfârşitul - şi a trecut ceva timp de atunci-, până şi cei a cărora carne era mai greu de mestecat. În întunericul abia crăpat de lumina slabă a dimineţii, cuibărită în spatele meu în încercarea de a lupta cu gerul, soră-mea Teresina murmură «Checchina...eşti trează?» Vorbeşte în şoaptă, aşa cum ne-am obişnuit de-acum să facem, pentru a deveni cât mai transparente posibil, fete-umbră care îşi fac curaj numai pentru a proteja o mamă văduvă şi trei fraţi mai mici, chiar dacă nu sunt sigură ce protecţie le-am putea oferi noi. «Da, sunt trează, dar taci că îi trezeşti pe toţi şi încep să plângă de foame şi cine îi aude...». «Ai dreptate, dar se întâmplă ceva ciudat...nu reuşesc să înţeleg… ». «Teresì, este război, ce altceva mai vrei?» «Ba nu, ascultă bine … » Ciulesc urechile. În penumbră întrezăresc siluetele bieţilor oameni care au pierdut tot în câteva luni, trădaţi de rege şi din interese de stat. Simt numai răsuflarea neliniştită a celor care îşi acoperă capul cu braţele într-un gest instinctiv de apărare, pentru a ţine la distanţă acel coşmar care a devenit realitatea noastră cotidiană: bubuiturile tunurilor, rafalele de mitraliere, şuieratul bombelor, tancuri care cutremură pământul înainte de a-şi face apariţia. Şi, ascultând cu atenţie, îmi dau seama că războiul tace.
|