A theme of the age, at least in the developed world, is that people crave silence and can find none. The roar of traffic, the ceaseless beep of phones, digital announcements in buses and trains, TV sets blaring even in empty offices, are an endless battery and distraction. The human race is exhausting itself with noise and longs for its opposite—whether in the wilds, on the wide ocean or in some retreat dedicated to stillness and concentration. Alain Corbin, a history professor, writes from his refuge in the Sorbonne, and Erling Kagge, a Norwegian explorer, from his memories of the wastes of Antarctica, where both have tried to escape.
And yet, as Mr Corbin points out in "A History of Silence", there is probably no more noise than there used to be. Before pneumatic tyres, city streets were full of the deafening clang of metal-rimmed wheels and horseshoes on stone. Before voluntary isolation on mobile phones, buses and trains rang with conversation. Newspaper-sellers did not leave their wares in a mute pile, but advertised them at top volume, as did vendors of cherries, violets and fresh mackerel. The theatre and the opera were a chaos of huzzahs and barracking. Even in the countryside, peasants sang as they drudged. They don’t sing now.
What has changed is not so much the level of noise, which previous centuries also complained about, but the level of distraction, which occupies the space that silence might invade. There looms another paradox, because when it does invade—in the depths of a pine forest, in the naked desert, in a suddenly vacated room—it often proves unnerving rather than welcome. Dread creeps in; the ear instinctively fastens on anything, whether fire-hiss or bird call or susurrus of leaves, that will save it from this unknown emptiness. People want silence, but not that much. | O temă a vremurilor moderne - cel puțin în lumea dezvoltată - este aceea că oamenii tânjesc după liniște și că nu o găsesc niciunde. Vuietul traficului, țârâitul neîncetat al telefoanelor, reclamele digitale din autobuze și din trenuri, televizoarele orbitoare chiar și în birouri goale reprezintă nesfârșite agresiuni și distrageri ale atenției. Omenirea se epuizează cu zgomot și tânjește după opusul acestuia, fie în sălbăticie, fie pe mare sau în vreun loc de reculegere dedicat nemișcării și concentrării. Alain Corbin, un profesor universitar de istorie, scrie din refugiul său de la Sorbona, iar Erling Kagge, un explorator norvegian, din amintirile sale despre deșerturile Antarcticii, unde amândoi au încercat să evadeze. Cu toate acestea, după cum subliniază Corbin în ”O istorie a liniștii”, probabil că acum nu este mai mult zgomot decât în vremurile trecute. Înainte de cauciucurile pneumatice, străzile orașelor erau pline de zăngănitul asurzitor al roților cu rame de metal și al potcoavelor pe pavaje. Înainte de izolarea voluntară în telefoanele mobile, în autobuze și în trenuri răsunau conversațiile. Vânzătorii de ziare nu-și lăsau mărfurile într-o grămadă mută, ci le făceau publicitate la volum maxim, la fel ca și cei ce vindeau cireșe, violete și macrou proaspăt. Teatrul și opera erau un haos de urale și de ocări. Chiar și la țară, țăranii cântau în timp ce trudeau. Acum nu mai cântă. Nu neapărat nivelul de zgomot - despre care oamenii se plângeau și în secolele trecute - s-a schimbat, ci nivelul de distragere a atenției, care ocupă spațiul pe care liniștea l-ar putea invada. Apare un alt paradox, pentru că atunci când reușește să pătrundă - adânc într-o pădure de pini, în deșertul pustiu, într-o cameră părăsită dintr-o dată - se dovedește adesea deconcertantă, mai degrabă decât binevenită. Se instalează groaza; urechea se agață instinctiv de orice, fie de trosnetul focului, fie de ciripitul unei păsări sau de foșnetul frunzelor ca să o salveze de acest vid necunoscut. Oamenii vor liniște, însă nu prea multă. |