A theme of the age, at least in the developed world, is that people crave silence and can find none. The roar of traffic, the ceaseless beep of phones, digital announcements in buses and trains, TV sets blaring even in empty offices, are an endless battery and distraction. The human race is exhausting itself with noise and longs for its opposite—whether in the wilds, on the wide ocean or in some retreat dedicated to stillness and concentration. Alain Corbin, a history professor, writes from his refuge in the Sorbonne, and Erling Kagge, a Norwegian explorer, from his memories of the wastes of Antarctica, where both have tried to escape.
And yet, as Mr Corbin points out in "A History of Silence", there is probably no more noise than there used to be. Before pneumatic tyres, city streets were full of the deafening clang of metal-rimmed wheels and horseshoes on stone. Before voluntary isolation on mobile phones, buses and trains rang with conversation. Newspaper-sellers did not leave their wares in a mute pile, but advertised them at top volume, as did vendors of cherries, violets and fresh mackerel. The theatre and the opera were a chaos of huzzahs and barracking. Even in the countryside, peasants sang as they drudged. They don’t sing now.
What has changed is not so much the level of noise, which previous centuries also complained about, but the level of distraction, which occupies the space that silence might invade. There looms another paradox, because when it does invade—in the depths of a pine forest, in the naked desert, in a suddenly vacated room—it often proves unnerving rather than welcome. Dread creeps in; the ear instinctively fastens on anything, whether fire-hiss or bird call or susurrus of leaves, that will save it from this unknown emptiness. People want silence, but not that much. | Un leitmotiv al epocii, cel puțin în țările dezvoltate, este acela că oamenii tânjesc după liniște și nu o găsesc nicicum. Vuietul traficului, bipurile neîncetate ale telefoanelor, anunțurile vocale electronice din autobuze și trenuri, televizoarele urlând, chiar și în birouri goale, sunt o agresiune și o distragere permanentă a atenției. Rasa umană se istovește singură cu zgomote și suspină după opusul acestora din sălbăticie, de pe imensitatea oceanului sau din locuri retrase, consacrate calmului și concentrării. Alain Corbin, profesor de istorie, scrie din refugiul său de la Sorbona, iar Erling Kagge, explorator norvegian, din amintirile sale despre ținuturile sterpe ale Antarcticii, locuri în care fiecare dintre ei a încercat să evadeze. Și totuși, așa cum evidențiază domnul Corbin în lucrarea „O istorie a tăcerii”, este foarte probabil să nu existe mai mult zgomot decât pe vremuri. Înaintea cauciucurilor pneumatice, străzile orașului erau pline de zornăitul asurzitor al jantelor metalice de roți și al potcoavelor cailor pe pietre. Înaintea izolării voluntare pe telefoanele mobile, autobuzele și trenurile răsunau de conversații. Vânzătorii de ziare nu-și lăsau marfa într-un teanc tăcut, ci îi făceau reclamă la volum maxim, așa cum făceau și vânzătorii de cireșe, de violete și cei de macrou proaspăt. Teatrul și opera erau un vacarm de zarvă și huiduieli. Chiar și în sate, țăranii cântau în timp ce trudeau. Acum nu cântă. Ce s-a schimbat nu este atât nivelul zgomotului – de care s-au plâns, de asemenea, secolele trecute, ci nivelul de distragere, care ocupă spațiul pe care ar putea să-l invadeze tăcerea. Aici se conturează un alt paradox, deoarece când tăcerea chiar invadează - profunzimea unei păduri, deșertul golaș sau o încăpere rămasă dintr-o dată goală -, se dovedește a fi mai degrabă supărătoare decât bine-venită. Groaza se strecoară înăuntru; auzul, în mod instinctiv, se agață de orice ar putea să-l apere de acest vid necunoscut - sfârâitul focului, țipătul păsărilor sau foșnetul frunzelor. Oamenii vor liniște, dar nu atât de multă. |