A theme of the age, at least in the developed world, is that people crave silence and can find none. The roar of traffic, the ceaseless beep of phones, digital announcements in buses and trains, TV sets blaring even in empty offices, are an endless battery and distraction. The human race is exhausting itself with noise and longs for its opposite—whether in the wilds, on the wide ocean or in some retreat dedicated to stillness and concentration. Alain Corbin, a history professor, writes from his refuge in the Sorbonne, and Erling Kagge, a Norwegian explorer, from his memories of the wastes of Antarctica, where both have tried to escape.
And yet, as Mr Corbin points out in "A History of Silence", there is probably no more noise than there used to be. Before pneumatic tyres, city streets were full of the deafening clang of metal-rimmed wheels and horseshoes on stone. Before voluntary isolation on mobile phones, buses and trains rang with conversation. Newspaper-sellers did not leave their wares in a mute pile, but advertised them at top volume, as did vendors of cherries, violets and fresh mackerel. The theatre and the opera were a chaos of huzzahs and barracking. Even in the countryside, peasants sang as they drudged. They don’t sing now.
What has changed is not so much the level of noise, which previous centuries also complained about, but the level of distraction, which occupies the space that silence might invade. There looms another paradox, because when it does invade—in the depths of a pine forest, in the naked desert, in a suddenly vacated room—it often proves unnerving rather than welcome. Dread creeps in; the ear instinctively fastens on anything, whether fire-hiss or bird call or susurrus of leaves, that will save it from this unknown emptiness. People want silence, but not that much. | Un subiect al zilelor noastre, în lumea dezvoltată cel puţin, este setea oamenilor de tăcerea pe care nu o găsesc niciunde. Vuietul circulaţiei, ţiuitul neîncetat al telefoanelor, anunţurile vocale din autobuze şi trenuri, turuitul asurzitor al televizoarelor chiar şi în birouri pustii, agresează şi distrag neîncetat. Rasa umană este epuizată de zgomot şi tânjeşte după opusul lui – în sălbăticie, în largul mării, sau în vreun loc dedicat liniştii şi reculegerii. Alain Corbin, profesor de istorie, scrie din locul său de refugiu de la Sorbona, iar Erling Kagge, explorator norvegian, din amintirile sale din nemărginirea Antarcticii, fiecare din locul în care a căutat să evadeze. Şi totuşi, după cum subliniază domnul Corbin în „Istoria tăcerii”, probabil că nu e mai mult zgomot acum decât altădată. Înainte de cauciucurile maşinilor, străzile oraşelor răsunau de sunetul metalic asurzitor al roţilor şi al potcoavelor pe pietrele de pavaj. Înainte de izolarea voită pe telefoanele mobile, în autobuze şi trenuri răsunau conversaţiile. Vânzătorii de ziare nu-şi lăsau marfa să zacă în mormane amuţite, ci îi făceau reclamă cât puteau de tare, deopotrivă cu vânzătorii de cireşe, violete şi scrumbii proaspete. La teatru şi la operă domnea un haos de urale şi încurajări la galerie. Chiar şi la ţară, oamenii trudeau cântând. Acum nu mai cântă. Nu e vorba atât de nivelul de zgomot - se plângeau de el oamenii şi în secolele trecute - cât de nivelul distracţiei care ocupă spaţiul pe care l-ar putea invada tăcerea. Aici se iveşte un alt paradox, căci atunci când ea ne înconjoară - în străfundurile unei păduri de pini, în goliciunea deşertului, într-o cameră brusc părăsită - o găsim mai curând enervantă decât binevenită. Se strecoară spaima; ciulim instinctiv urechea la un nimic, un pârait de jăratic, un piuit de pasăre sau un freamăt de frunze care ne-ar putea scăpa de acest gol necunoscut. Ne dorim tăcerea, dar nu chiar aşa de mult. |