A theme of the age, at least in the developed world, is that people crave silence and can find none. The roar of traffic, the ceaseless beep of phones, digital announcements in buses and trains, TV sets blaring even in empty offices, are an endless battery and distraction. The human race is exhausting itself with noise and longs for its opposite—whether in the wilds, on the wide ocean or in some retreat dedicated to stillness and concentration. Alain Corbin, a history professor, writes from his refuge in the Sorbonne, and Erling Kagge, a Norwegian explorer, from his memories of the wastes of Antarctica, where both have tried to escape.
And yet, as Mr Corbin points out in "A History of Silence", there is probably no more noise than there used to be. Before pneumatic tyres, city streets were full of the deafening clang of metal-rimmed wheels and horseshoes on stone. Before voluntary isolation on mobile phones, buses and trains rang with conversation. Newspaper-sellers did not leave their wares in a mute pile, but advertised them at top volume, as did vendors of cherries, violets and fresh mackerel. The theatre and the opera were a chaos of huzzahs and barracking. Even in the countryside, peasants sang as they drudged. They don’t sing now.
What has changed is not so much the level of noise, which previous centuries also complained about, but the level of distraction, which occupies the space that silence might invade. There looms another paradox, because when it does invade—in the depths of a pine forest, in the naked desert, in a suddenly vacated room—it often proves unnerving rather than welcome. Dread creeps in; the ear instinctively fastens on anything, whether fire-hiss or bird call or susurrus of leaves, that will save it from this unknown emptiness. People want silence, but not that much. | O temă a epocii, cel puțin în lumea dezvoltată, este că oamenii râvnesc la liniște dar nu o pot găsi. Urletul traficului, bipurile neîntrerupte ale telefoanelor, anunțurile digitale din autobuze și trenuri, televizoarele care trâmbițează zgomotos chiar și în birouri goale, sunt o agresiune și o nebunie continuă. Rasa umană se extenuează cu zgomot și își dorește opusul - fie în sălbăticie, în largul oceanului sau într-un refugiu dedicat liniștii și concentrării. Alain Corbin, profesor de istorie, scrie din refugiul său de la Sorbona, iar Erling Kagge, un explorator norvegian, din memoriile sale din întinsul Antarcticii, unde ambii au încercat să scape. Și totuși, așa cum subliniază dl Corbin în „O istorie a liniștii”, probabil că nu este mai mult zgomot decât era odată. Înainte de cauciucurile cu aer, străzile orașului erau pline de zgomotele asurzitoare ale roților cu ramă de metal și ale cailor pe piatră. Înainte de izolarea voluntară în telefoanele mobile, în autobuze și trenuri răsunau conversații. Vânzătorii de ziare nu-și lăsau marfa ca o grămadă mută ci îi făceau reclamă din toți plămânii, la fel făceau și vânzătorii de cireșe, violete și macrou proaspăt. Teatrul și opera erau un haos de urale și huiduieli. Chiar și în zona rurală, țăranii cântau în timp ce trudeau. Acum nu cântă. Ce s-a schimbat nu e atât de mult nivelul de zgomot, de care și secolele anterioare s-au plâns, ci nivelul de nebunie, care ocupă spațiul pe care liniștea l-ar putea invada. De acolo rezultă un alt paradox, pentru că atunci când invadează - în adâncurile unei păduri de conifere, în deșertul liber, într-o cameră golită brusc - se dovedește adesea mai mult descurajantă decât binevenită. Groaza se strecoară în interior; instinctiv, urechea se fixează pe orice, pe șuieratul focului sau cântecul unei păsări sau foșnetul frunzelor, care o va salva din această goliciune necunoscută. Oamenii vor liniște, dar nu așa de multă. |